🎙️ În episodul ăsta:
Nici natura nu mai rezistă în fața dorinței de a face bani;
Orașele mari sunt ca o amantă. Oamenii se folosesc de ele;
Am ajuns să ne cumpărăm comunitatea. O idee de la Trevor Noah;
Chemarea naturii, după 35 de ani + planul meu.
Nu mi-e ușor să zic asta… Iubesc Bucureștiul. Dar cred că trebuie să plec. Nu mai pot să trăiesc într-un loc care mă obosește chiar și când dorm. Serios. Sunt dimineți în care mă trezesc deja obosit.
Nu știu de unde vine asta. Poate că merg pe 40 de ani, poate de la copil, poate de la faptul că au tăiat toți pomii din parcul în care am copilărit …
Dar simt că orașele astea mari nu mai au nici un suflet.
Am luat deja o decizie cu Andreea, soția mea, dar aș avea nevoie de un pic de ajutor deci dacă poți să citești / asculți până la capăt și să-mi lași un comentariu, aș fi foarte recunoscător.
Natură vs. corupție
Am început să înregistrez podcastul într-o zonă care, contrar aparențelor, nu e parc. E un teren imens aflat în litigiu de o grămadă de timp, care acum câțiva ani a primit sentința finală și irevocabilă că nu a fost niciodată parc. Deși eu îmi aduc aminte cum mă dădeam în leagăn pe acolo, când eram mic.
Fiind o zonă neadministrată, era un parc foarte interesant. Parcul sălbatic, îi spunem noi. Era plin de copaci, de iarbă și buruieni de iarbă și buruieni crescute în voie … și de gunoaie, bineînțeles, că și cetățenii lasă la fel de mult de dorit ca și autoritățile.
Pentru că cineva privat deține terenul ăsta și presupun că vrea să facă o afacere din el, dar există și organizații care se luptă să nu-l pierdem, s-au încercat metode alternative. Măgării de ale noastre.
S-au otrăvit pomii ca să se usuce,
S-a pus foc, au tot fost incendii aici.
Iar anul ăsta a venit cineva și a tăiat absolut toți pomii. Fiindcp tot izbucneau incendii “de nicăieri” și devenise un pericol.
De ce spun asta?
De ce sunt aici și am ales să încep cu ceva negativ?
Fiindcă atrage atenția pe deoparte. Dar mai ales pentru că tăierea pomilor din parcul ăsta a fost, pentru mine, picătura care a umplut paharul. A fost greu de suportat.
Dar nu vreau să fiu înverșunat. Nu asta e scopul. Să te enervezi și pe tine, să fim nervoși împreună. Încă un om nervos pe internet nu schimbă cu nimic. Ba chiar cred că face mai rău. M-am obișnuit cu situațiile astea, din păcate.
Dacă simt că pot face ceva, mă implic. Dar dacă simt că n-am nicio putere într-o situație, stau departe. Încerc să am grijă de mine și de familia mea.
Ideea asta cu plecatul din București nu e de la corupție în sine. Ci de la faptul că nu mai e nimic sfânt. Neatins de corupție. Dacă un parc nu putem să protejăm. Natura. Copacii...
Nu știu dacă te-ai gândit vreodată dar copacii inspiră ce expirăm noi iar noi inspirăm ce expiră copacii.
Cum spune Sadhguru:
Copacii sunt jumătatea externă a plămânilor noștri.
Orașele mari
A urmat să mă mut în casă fiindcă ieșise soarele și nu mai suportam căldura. Social warrior dar confortabil 😅
Ce e ciudat la mine e că simt nevoia asta de a fi mai aproape de natură de câțiva ani de zile. De a fi la țară. Eu înțeleg oamenii care simt chemarea locului în care s-au născut… Bă, dar eu sunt de aici. Copil de oraș. Eu nu am avut țară. La mine porțile de fotbal nu sunt doi pomi, e o ușă de garaj. Eu și în ziua de astăzi, dacă n-aud sirene noaptea, nu pot să dorm.
Dar cu toate astea, abia acum, la 39, am început să simt că orașul nu mai e… acasă.
Presupun că se aplică și în cazul celorlalte orașe mari dar eu vorbesc de București că asta e experiența mea.
Mi se pare că, cu cât e mai plin orașul, cu atât e mai gol de sentiment, nu mai are suflet. Că bucureștenii au plecat majoritatea. Iar cei care au venit n-au venit aici cu ideea de a-și face o familie. De a prinde rădăcini. Au venit să reușească. Să facă bani! Că aici sunt oportunitățile.
Bucureștiul e ca o amantă de lux. Îți faci treaba cu el iar apoi pleci acasă, la localitatea tău mică și plictisitoare … pe care o iubești cu adevărat. Bucureștiul nu e genul de localitate pe care să o prezinți părinților 🙂
Aveam gluma asta la stand-up:
Mă enervează că sunt tinerii ăia care au casă la țară … fix ce-mi doresc eu … și spun: “Visul meu e să reușesc în capitală". Apoi vine aici, stă câțiva ani, se bucureștenește, și zice: "Tati! Visul meu e, ca la bătrânețe, să mă retrag la o casă la țară".
FRATE, ERAI ACOLO!
Acum câțiva ani de zile reușisei din viață. Erai la o casă la țară, la 20 de ani. Ai venit ca prostul și ai eșuat aici ca să te întorci la maică-ta, la țară și să zici că ai reușit.
Lipsa comunității
Am auzit o idee tare la Trevor Noah, într-un podcast. Știi că e proverbul ăla african:
It takes a village to raise a child
Zice el el că atunci când o societate se dezvoltă, primul lucru care dispare e fix “village”-ul. Comunitatea. Iar atunci trebuie să cumperi comunitatea. Să începi să cumperi lucrurile pe care ți le oferea natural o comunitate. Un trib.
Cumperi o bonă să aibă grijă de copilul tău fiindcă bunicii sunt departe. Comanzi mâncare care obișnuia să se facă la comun în familii mari. Cumperi pe cineva să îți facă curat în casă - fie ca e menajera sau aspiratoare automate. Iar apoi plătești un terapeut să te asculte cum te plângi că te simți singur. Toate lucrurile pe care ți le oferea viața natural … acum sunt servicii.
Și uite așa, ajungi în punctul în care dai lunar 3000 de lei pe o grădiniță Montessori care îți învață copilul să facă ce făceam noi când eram mici. Să se joace cu bețe și pietre.
Poate sunt eu un pic deziluzionat dar simt că e singura scăpare. Comunități mici de oameni care se cunosc și se simt responsabili unii de ceilalți. NU trebuie să se placă, doar să depindă unii de alții cât de puțin.
Chemarea naturii și planul meu
Mă întreb … dacă mergi într-un oraș mare, pentru oportunități și REUȘEȘTI … renunțând totuși la aerul curat pe care îl respiri, vecinii care îți știu numele și linștea care îți permite să îți auzi gândurile … ai reușit de fapt?! Ai câștigat sau ai pierdut?
De la 35 de ani am început să simt chemarea de a fi mai aproape de natură. Alături de alte schimbări. Înțeleg că după 35 de ani corpul și mintea bărbatului suferă niște schimbări.
Acum am luat-o în serios. Planul nostru e clar să plecăm din București. Măcar lângă București, în primă fază. Nu am idee cum facem asta. Acum nu ne permitem să ne cumpărăm ceva și nici nu știm către ce zonă să ne îndreptăm. Sunt sigur că o să apară ceva.
Planul este:
Să avem și surse de venit care nu depind de oraș
Să ne uităm după terenuri și comunități
M-am gândit să fac un podcast despre asta și să cer păreri urmăritorilor … A ĂSTA E! 😁
Dacă ai orice insight vizavi de dorința asta a noastră, sau trăiești într-un loc frumos, cu familii frumoase, poți să îmi scrii un comentariu sau un mesaj pe instagram (sau unde ți-e ție ușor)
Până atunci, ne bucurăm de parcuri. Încă sunt parcuri frumoase în București. Ieșim din oraș cât de des putem - fie că mergem la munte, sau doar la pădure, lângă București. Și ne menținem cât de sănătoși putem, într-un mediu care ne hrănește cu stres, aer poluat, mancare sănătoasă din ce în ce mai greu de găsit și cu o abundență de chestii care, din punctul meu de vedere, nu ar trebui să fie numite alimente, sau mâncare.
Dacă și tu simți că nu mai e de trăit în orașele astea mari, că vrei natură, comunitate și mai puțină nebunie, scrie-mi. Poate nu avem încă un loc al nostru, dar putem începe cu o conversație. Iar dacă te abonezi aici, putem începe deja să creăm online o comunitate de oameni care caută dezvoltare, sănătate, natură și creativitate.
Sărutmâna că ai citit. Să ai aer curat în viață!
Pace și dragoste 🙏❤️,
Alex
Share this post